9 mai 2015

Copiii noştri cu prea multă coajă

Imagini pentru copii nostrii  Imagini pentru mar

Am desenat pe tablă un măr, în secţiune. I se vedeau coaja subţire, miezul şi câţiva sâmburi, la mijloc. L-am folosit ca pe o strategie de lucru pentru a discuta mai uşor despre orice problemă – întâi decojind-o de cele mai evidente aspecte, mergând apoi către miezul ei şi punând, în loc de sâmburi, câteva alte întrebări de adâncime. Am tras concluzia, cu elevii mei de 13-14 ani, că ideile sunt ca merele: au un înveliş pe care toată lumea îl vede, un sens care trebuie degustat, mestecat, asimiliat şi un sâmbure din care trebuie să se nască alte adevăruri, întrebări sau frământări.
Tehnica e o rutină care le place elevilor pentru că nu există răspunsuri greşite, nici intervenţia autorităţii profesorale. Copiii ajung să înţeleagă, poate, unul dintre aspectele cele mai importante ale cunoaşterii, acela că nu există capăt de linie pentru niciun răspuns, ci întrebări din ce în ce mai inteligente. Exerciţiul în sine nu fixează doar informaţii, ci dă minţii o direcţie productivă pentru tot restul vieţii: reflexul de a merge în dâncimea problemei şi de a te întreba mereu ce poate fi dincolo de adevărul tău sau al atcuiva.
Mai greu a fost când le-am cerut să aplice rutina mărului pe ei înşişi. Mai toţi au spus că pe coajă şi-ar desena numele, vârsta şi adresa. În miez şi-au pus descrieri fizice, banii din puşculiţă, maşina familiei, prietenii, plăcerile din timpul liber, mâncarea preferată, familia, căţelul, bicicleta, calculatorul, şcoala, diplomele, medaliile, carnetele de note.
Am şters, fără să le explic de ce, tot ce puseseră acolo şi le-am reaşezat pe coajă. Le-am cerut să caute mai mult în ei şi să găsească altceva pentru „carnea fructului”. Discuţia a durat mult şi a fost, fireşte, alimentată de multe proteste faţă de gestul meu total nedemocratic.
Am insistat, regresând cu disperare la figura profesorului autoritar şi încrâncenat, în aşteptarea unui răspuns cu adevărat bun. Un singur copil a reuşit, la un moment dat să sugereze că ar pune „în miez” vise, dorinţe, planuri, gânduri, plăceri şi neplăceri, fapte bune şi rele, adevăruri şi minciuni, bucurii şi dezamăgiri. Că ar pune „în sâmburi” toate lucrurile care îl fac fericit.
Cel mai greu mi-a fost să ies din clasă. Nu pot să ies lăsând lucruri atât de neterminate. Am metode pentru cele mai sofisticate probleme, mai puţin, pentru cea a felului în care copiii au învăţat să se raporteze la ei înşişi.
Mulţi vin de acasă încărcaţi cu multă coajă. Şcoala nu face, uneori, decât să o îngroaşe mai mult, înghesuind, ca la portocalele din hipermarket, un miez iremediabil deshidratat între scoruri la teste, performanţe apreciabile şi standarde atinse. Puţini suntem dintre aceia care le amintim copiilor noştri sau nouă înşine, că dincolo de numele şi agoniseala noastră, de notele din carnet şi admiraţia publică, există o substanţă morală şi spirituală, singura capabilă să dea „aromă şi gust” individului din noi. Am avut copii în clasă care au protestat vehement când am îndrăznit să spun că medaliile şi ambiţiile trebuie să rămână „pe coajă”. Ca să nu mai vorbim de maşină, case, vacanţe, telefon şi afacerile părinţilor.
Toţi copiii de mai sus sunt inteligenţi, capabili şi muncitori. Vor reuşi, probabil, cu toţii în viaţă. La fel de probabil este ca nici unul dintre ei să nu se simtă niciodată fericit, în sensul că va învăţa să se cunoască, să fie în contact cu sine însuşi, să îşi asculte sufletul, să se pună în slujba celorlalţi sau să reziste compromisurilor grave. Multor părinţi li se pare secundar să le vorbească despre lumea interioară, empatie, curaj, libertate, încredere. Investesc în ce se vede, în ce se poate lua la întrecere cu investiţia altor familii sau în ce pare să îi arunce cât mai sus pe scara socială: fie foarte multă carte, fie foarte multă aroganţă.
În fuga noastră disperată după soluţii de aşezare în viaţă, creştem copii de carton, unii cu capul mare şi inimi în derivă. Excesul ăsta de coajă este rezultatul unor generaţii de adulţi care nu au învăţat să se găsească pe sine. Care încă locuiesc în clişeele reuşitei, în tiparele apreciative ale vecinilor, în frica de a nu fi în pas cu restul lumii.
Şcolile încă nu au găsit busola emoţională şi umană a învăţării. Noi încă disociem conţinutul de metodă. N-am înţeles că modul în care ajunge informaţia la copiii noştri le modelează caracterul şi substanţa sufletească. Pe de o parte, familia, care toarnă idei preconcepute despre reuşită, ajustează comportamente şi taie orice ramură care iese din descriptorii uniformi ai personalităţii; pe de alta, şcoala, care aleargă prin capitole şi valorifică numai ce poate fi cuantificabil sau uşor de exprimat în algoritmi. Şi unora şi altora le scapă identitatea copilului – cine este el pe dinăuntru, cum se va purta pe sine şi cum se va simţi în pielea lui.
Nu există reţete pentru reformarea niciunei şcoli şi nicio tehnică parentală miraculoasă. Singurul lucru bun pe care îl putem face pentru generaţiile viitoare este să începem să ne simţim liberi şi ok în pielea noastră. Copiii noştri nu cresc din cât reuşim să îi ajutăm, adică din câte intervenţii mai mult sau mai puţin inspirate găsim că este necesar să facem în viaţa lor. Ei cresc, în general, absorbiţi de curentul energetic pe care îl proiectăm fiecare dintre noi, când ne mişcăm, cu sau fără sens, în propria noastră viaţă. Ca să îi creştem, cu tot cu miez şi sâmburi pe dinăuntru, nu trebuie să ne aplecăm către ei, sub greutatea a tot felul de frici şi estimări probabilistice. Trebuie să învăţăm să stăm noi înşine drept, eliberaţi de frici şi neîncredere. Şi să reuşim să desenăm, în sâmburele nostru, ce ne face fericiţi.

http://www.anticarton.ro/copiii-nostri-cu-prea-multa-coaja/

Niciun comentariu: